Alpi - Elvetia 2008

Pentru vara lui 2008 am planuit o tura in muntii Tien Shan pe varful Khan Thengri dar din lipsa de bani (si poate si entuziasm), nu ne iese miscarea. Decidem sa mergem in Alpi, varianta mai accesibila financiar si emotional.

Intr-un fel avem nevoie de un relax de la toate hartogariile si procesele legate de calatoria spre est (Elbrus) de anul trecut. Simpt ca in aceasta tura ne-am reincarcat un pic bateriile si la anul o sa avem fuleul necesar organizarii si implinirii unei ture in muntii Tien Shan sau Pamir.

In cadrul asociatiei batem la toba planul nostru din acest an si se ivesc 10 oameni dornici sa participe. Inchiriem 2 masini si in 2 August o luam la talpasita spre Elvetia. Dupa nenumarate dureri de cap cauzate de constructia autostrazii din Slovenia ajungem intr-un final pe malul Adriaticii la Izola unde petrecem noaptea facand baie si dormind pe plaja. Dimineata o luam din nou la drum, stabatem nordul Italiei si ajungem dupamasa in Randa unde ne cazam la campingul Attermetzen.

Primul obiectiv este varful Alphubel (4206m), un varf mai comod si usor, pe care dorim sa ne aclimatizam. Urcam cu masinile in satucul (catun) Taschalp (aprox. 2200m) de unde pe jos inca vreo 600m diferenta de nivel pana pe un platou mare deasupra cabanei TashHutte(2701m).

- un loc frumos de campare, sub vf. Alphubel -

Peisajul si locul unde punem corturile este superb, pe partea cealalta a vaii se vede Weisshorn, Zinalrothorn si se vede si ceva din varful Matterhorn. Deasupra noastra ascunsa dupa nori troneaza Alphubel. Dimineata cu o pornire mai tarzie (pe la 5:30 AM), trecand peste cateva greturi si ameteli ajungem destul de usor pe varf. Cei 1400m diferenta de nivel trec usor si destul de monoton. Prima data poteca prafuita dupa care un pic de ghetar pana in sa. Din sa urmeaza o creasta un pic expusa ce urca destul de monoton, fiind intrerupta pe la 4000 de metri de o portiune de aproximativ 100m lungime de gheata (firn) la gradu 40-45. Aici e bine sa ai 2-3 suruburi de gheata, dar sunt si ceva stalpi in care poti asigura. Dupa asta intri pe platou unde gasesti si o denivelare mai mica pe care este marcat varful. Poze, ciocolata, ceai, bucuria catorva care acuma se afla prima data pe un varf de peste 4000m, ceata, vant ... cam asta a caracterizat cele 15-20 de minute petrecute acolo. Per total, acest varf nu mi-a dat emotii deosebite, a fost mai mult ca o plimbare, bineinteles cu efortul de rigoare, necesar urcarii pana la 4000m. Este primul patrumiar pe care simp ca l-am facut lejer, comod, fara emotii. Acest sentiment a fost cel mai placut pe acest munte.

- echipa pe vf. Alphubel -

Dupa coborare, consultam putin prognoza pe baza acestuia luam decizia ca ne putem permite sa mai campam inca o noapte la 2800m. Toata dupamasa, dupa o baie in paraul rece, o petrecem facand plaja si gatind. Seara coboram la cabana sa bem o bere. Noaptea trece usor si dimineata coboram comod la masini dupa care jos in Randa din nou. Aici ne dam seama ca am uitat o prelata de cort sus. Nu-mi dau seama cum s-a intamplat, dar s-a intamplat. 2 dintre noi nu stau pe ganduri, pornesc inapoi dupa ea. In cateva ore sunt inapoi in camping, cu prelata cu tot.

Doi dintre colegi decid sa urce pe Dom, restul pornim spre cabana WeisshornHutte (2932m) avand de parcurs 1600m diferenta de nivel. Poteca ne duce la inceput prin padure, unde gasim tufe mari de zmeura, dupa care iese in pajistea alpina si urca prin serpentine pana la cabana. De la cabana peisajul este minunat. Deasupra noastra Weisshorn (care pare foarte aproape) si Zinalrothorn se innalta semet prezentand pereti impresionanti. Peste vale, lantul de munti Michabel cu aproape toate varfurile vizibile (Dom, Taschhorn, Alphubel, Rimpfischhorn, etc.) , grupul Monte Rosa, Lyskamm, Castor si Polux, Breithorn.

Cabana este destinatia finala pentru catva dintre noi, restul avem in plan urcarea pe varful Weisshorn (4506m) pe creasta estica (AD, creasta cu catarare pena in gradul III- si zapada/firn pana la 45 grade, chiar inainte de varf). Avand deja experienta Matterhornului stim ca trebuie sa pornim devreme, sa ne miscam rapid, sa avem grija la roca friabila si sa fim cu ochii pe vreme. Dupamasa trece si noi ne culcam devreme incarcati de tensiune. Stim ca la 2AM se da trezirea generala si la 2:45 se porneste pe varf.

Dimineata in loc de trezire generala se anunta ca afara este viscol. Parca bucurosi intr-un fel ne culcam inapoi si-i dam la somn. Pe la 8 dimineata cand ne trezim afara straluceste soarele si vremea este buna. Tristetea, ca nu am pornit pe varf, ne-o consolam cu faptul ca nici ghizii nu au pornit. Pe la 10, dupa un mic dejun grasut decidem sa urcam in sus o vreme, macar portiunile pe care o sa trebuiasca sa le parcurgem pe intuneric. Parsurgem ghetarul si ajungem la intrarea in creasta care conduce pana sus pe creasta principala. Eu decid sa ma intorc si sa ma odihnesc, colegii parca atrasi de o forta invizibila decid sa urce pana sus, pana la FrustuchPlatz, un platou mic in jur de 4000m chiar la intrarea in creasta principala. Pe drumul de intoarcere petrec timpul cu meditare si fotografierea florilor de munte pe care le intalnesc in cale. E absolut fantastic cum natura i-si face simtita prezenta chiar si aici in aceste locuri desertice ... trebuie doar sa deschizi ochii si a o vezi.

- floare de colt (edelweiss), regina muntilor -

- nu stiu numele florii dar era superba -

Dupa parcurgerea ghetarului, stau pe morena si incerc sa absorb caldura soarelui si energie ... stiu ca o sa am nevoie de asta maine.

Dimineata urmatoare se da trezirea din nou la 2AM. Vremea este buna, cerul instelat si prognoza pe inteaga zi este perfecta. Nu e timp de pierdut ... sarim din pat, coboram in sala de mese unde mancam ceva pe apucate. Ne echipam si pornim. Nu-mi dau seama de ce, dar iarasi pornim ultimii ... in fine, ne miscam bine in sus si la intrarea in creasta deja suntem in fata catorva echipe.

- intrarea in creasta (aprox. 3500m), de aici totul devine technic si periculos -

Ajungem bine la FrustuchPlatz, suntem ok fizic si psihic si suntem in grafic cu timpul. Nu zabovim mult, mancam un baton de ciocolata si bem ceva ceai, dupa care pornim pe creasta principala. Dupa un timp observam ca suntem singurii din grupul nostru care mai continua, restul fac cale intoarsa din acest punct de la 4000m. Unii pentru ca nu le place catararea pe acest frig de -1/-2 grade, restul pentru ca pur si simplu nu simp in suflet chemarea varfului. Pot sa-i inteleg si pe unii si pe altii fiindca sunt momente cand si eu simp aceasta descumpatare, totusi ma bucur ca sunt in coarda cu 2 oameni care vor sa mearga mai departe.

Creasta urca in nivel doar aproximativ 150m si este lunga de poate 1km. Este cea mai expusa creasta pe care am parcurs-o vreodata, totusi nu e periculoasa (in afara catorva portiuni) fiind foarte compacta si posibilitati de asigurare foarte bune. In afara celor 4 sau 5 turnuri (geandarm) care trebuiesc urcate mai prezinta si cateva portiuni foarte inguste (late de aprox 20cm si lungi de 10-15 m). Aceste portiuni sunt cele mai periculoase, pentru ca le treci ca si un acrobat pe sarma si nu ai unde sa pui asigurare. Pe tot parcursul crestei in partea dreapta este peretele nordic (aproximativ 60-70 grade de firn si gheata cu un drop de aproximativ 1500m pana la ghetar) iar pe partea stanga este peretele sudic (roca de aproximativ 55-60 grade si un drop similar da pana la 1500m). Acesta expunere combinata cu portiunile de creasta subtiri unde prectic poti sa pasesi doar un picior in fata celuilalt, i-mi dadea o senzatie ciudata in stomac ... parca nici nu puteam sa respir in aceste portiuni. Trebuia sa fi foarte concentrat sa nu faci nici o miscare gresita.

- pe creasta proincipala, dupa ce intram pe zapada -

Dupa parcurgerea crestei urmeaza inca aproximativ 350m diferenta de nivel de o creasta de zapada, creasta lunga si la fel de expusa. O alunecare aici ar fi probabil fatal si autofranarea practic imposibila din cauza inclinarii. Decidem sa continuam legati in coarda, in ciuda faptului ca in asemenea situatii este cand e mai bine sa nu se lege oamenii intre ei. Faptul ca suntem legati ne da un sentiment de siguranta si ma gandesc ca tot timpul unul dintre noi avea pioletul infipt adanc in zapada, ceea ce putea fi salvator in cazul unei caderi. Parcurgerea acestei creste ne ia mult timp si este foarte obositoare.

Intalnim catva care se intorc deja (aveau avans de aproximativ 1 ora) dar erau oameni cu ghizi, care, ma-m covins acum, sunt niste masinarii inumane. Un francez era practic tarat in jos de pa varf, halucinind si neputund face doi pasi. La caban am aflat ca dupa ce au ajuns la cabana, un elicopter a trebuit sa evacueze francezul pentru ca era intr-o stare critica de epuizare totala. Nu pot sa nu-i admir pe acesti ghizi care sunt foarte puternici si rapizi, si care se pot misca pe un asemenea munte in atata siguranta, carand si tractand efectiv dupa ei un turist ... de multe ori fiind nevoiut sa-i aduca jos total epuizati. Totusi, nu inteleg de ce trebuie sa forteze asa de mult. Ce rost mai are pentru acesti oameni care ating varful epuizati fizic si psihic, ce rost mai are, ce placere mai are tura in sine. Doar faptul ca pot spune ca au stat pentru cateva minute pe varf.

Sa ma reintorc la ale mele, inainte de varf urmeaza o portiune inghetata de aproximatix 15m unde am folosit si un surub de gheata, dupa care urmeza o catarare de aplroximativ 30-40m printre blocuri pana pe varf.

- pe Weisshorn (lay back, relax, take it easy) -

Varful este marcat cu o cruce de 2m si este foarte destul de mare sa incapa aproximativ 5-6 oameni pe el. Panorame este unica, se vede Grand Paradiso, Mont Blanc si grupul Aquile si normal, toti muntii din regiunea Valis.

- panorama de pe varf (spre sud) -

Sentimentele simtite aici au fost confuze. Am simtit bucuria atingerii varfului, am simtit unicitatea momentului, am simtit panorama, mi-am simtit camarazii, am simtit mandrie si implinire dar principalul si dominantul sentiment a fost unul de ingrijorare. Vremea era frumoasa, eram in grafic cu timpul, totsi i-mi era un pic frica de drumul de intoarcere. Nu doream sa mai trec o-data prin toate acele pericole ... dar alta cale in jos nu era.

- coama dragonului -

Asta e foarte important in asemenea locuri, sa stii can sa te intorci, pentru ca a ajunge pe varf este "usor", uitandu-te tot in fata si tragand inainte ... totusi trebuie gandit dincolo de varf, pentru ca tura se sfarseste in momentul cand ajungi inapoi la cabana. In cazul in care nu esti foarte pregatit te poate cuprinde o panica paralizanta pe un asemenea varf unde esti izolat de difultatile oricarei variante de coborare.

- tot ce-mi vine in minte este "Walking in the air" de Nightwish -

Intoarcerea la cabana ne-a dat unele emotii, mai ales pentru ca s-a inmuiat un pic zapada si se lipea de coltarii nostrii asa incat a trebuit sa fim foarte atenti si foarte inceti (trebuind sa ne curatam coltarii aproape la fiecare pas). In total tura a durat in jur de13 ore. Am pornit de la cabana la 4:15, am ajuns pe varf in jurul orei 11:00 si am ajuns inapoi la cabana in jurul orei 17:00. Doi prieteni ne-au asteptau la cabana ceilalti coborasera deja. Dupa ce am mancat un pic, decidem sa coboram si noi astfel pe la 18:00 pornim in jos spre camping. 1600m diferenta de nivel mai jos, pe la ora 22:00 ajungem in camping unde ne intampina ceilalti prienetni. Aici aflam ca cei doi care urcasera spre Dom, au resuit sa urce pe verf asa ca ii felicitam cu mare bucurie. A fost o zi lunga, care a inceput la 2:00 si s-a terminat la 22:00 dupa 1600m diferenta de nivel urcati pe un traseu technic si 3200m coborati. Dupa un dus lung si cateva guri de vin ii dau la somn, un somn bine meritat si fericit.

Toata ziua urmatoare am petrecut-o odihnindu-ne si facand o mare plimbare prin Zermat pentru a cumpara cateva cadouri si a vedea festivalul de folclor organizat in acel weekend.

Urmatoarea zi, luni, am pornit spre PizBadile. Pentru mine PizBadile era favoritul acestei ture, planuiam creasta nordica si traseul Cassin. Pe drum ne-a ploat, corturile le-am tras pe ploaie in campingul din Bondo, toata seara a ploat, dimineata ploau, toata ziua a ploat si prognoza (din mai multe surse) arata ploaie pentru inca 4-5 zile.

- ploaie si ceata care ne-a primit la PizBadile -

Cel mai devreme puteam catara peste 7 zile, si nu aveam atata timp de asteptat. Ne-am intrunit pentru a decide ce sa fie. O masina a hotarat sa porneasca spre casa cu o escala mai lunga in Izola pe marea adriaticii, cealalta masina a decis sa mearga in Dolomiti.

- Dolomitii, o foarte mica parte din ei -

Noi eram masina care a pornit spre casa. Ajunsi pe autostrazile din nordul Italiei vremea s-a inbunatatit simtitor si ne-a apucat parerea de rau ca nu ne-am dus si noi in Dolomiti. Decidem sa mergem spre dolomiti si noi, ne sincronizam cu ceilalti sa ne intalnim in locul cutare si cutare. Spre mirarea noastra (fiindca am calatorit pe autostrada) ajungem cu mult inainte celorlati la locul stabilit si decidem sa mergem mai departe pana gasim un loc unde putem petrece noaptea.

Locurile prin care am trecut au fost superbe, inimaginabile statiuni de munte prin Dolomiti, la fel ca in povesti. Este o alta lume asta, aici se vede diferenta, parca am fi de pe planete diferite. Dar asta e, cascam gura si mergem mai departe. Totusi nu reusec sa nu ma gandesc la o comparatie dintre o statiune de la noi din tara (sa zicem Borsa din muntii Rodnei) si o statiune de aici (de exemplu Canazei). Nici nu pot fi comparate, oamenii urmaresc acelasi tel in ambele locuri (profitul) dar modalitatea este total diferita. Asta e.

- posibilitati de "campare" -

Gasim un loc bun de petrecut noaptea, si peste cateva ore vin si ceilalti asa ca suntem din nou in formatie completa. Ziua urmatoare este ploioasa. Ajungem in Cortina d'Ampezzo unde vizitam orasul pe ploaie. Ne tot gandim ce sa facem cum sa facem, dar faptul ca prognoza meteo arata si pentru aceasta zone vreme ploioasa timp de cateva zile ne duce spre decizia finala de a pornii spre casa, astfel ca dupamasa ne prinde deja in Izola la baie.

Ziua urmatoare, joi, cu o escala la Budapesta, o petrecem pe drum. In dimineata zilei de vineri, pe la ora 4:00 i-mi pun capul pe perna de la mine de acasa din Cluj. A fost o tura, poate un pic pre lunga, cu succese si cu tristeti (cauzate de vreme) dar a fost bine ... am fost in munti, am vazut locuri noi, si am mai invatat ceve, si asta e tot ce conteaza.

Mai multe poze poti vedea aici.

OeAV - asigurare pentru Alpi si nu numai

Nu ne iese miscarea cu KhanThengri (o lasam pe anul viitor, sper cu mai mult succes).
Ca si varianta mai ieftina am decis sa mergem in Elvetia pentru realiza unele vise mai vechi.
Posibilitatile la care ne-am gandit:
- Albhubel (aclimatizare)
- Taschhorn (daca mai am timp cat echipa se aclimatizeaza)
- Weisshorn (obiectiv principal)
- PizBadile Nordkante (relax si aclimatizare cu granitul)
- PizBadile traseul Cassin (obiectiv principal)
- PizCengalo creasta NW (daca mai intra in timp si puteri)


Ce legatura are asta cu titlul? Pai are legatura, pentru ca e bine sa fi asigurat cand mergi pe munte. Nu de alta, dar in cazul in care trebuie sa te scoata cu elicopterul dintr-un traseu, chestia asta costa o groaza de bani.

Ne-am pus capul la bataie si ne-am gandit ce asigurare sa facem. Unicul lucru viabil care ne palpaia prin minte a fost asigurarea oferita de OeAV. Am apelat la cunoscatori sa vad daca exista vre-un club in Romania sau cineva prin care sa devin membru OAV deci automat asigurat, dar nu am gasit nimic ... asa ca am apelat la Google :) si am cautat un pic. Poate trebuia sa fac asta de la inceput :) ... dar am fost un pic cam lenes.

Am gasit cum pot sa ma inscriu dar pentru cei care nu stiu ce este acest OeAV o sa fac un scurt rezumat intai, poate le vine de folos candva. OeAV este un club din Austria, pe numele lui Oesterreichischer Alpenverein. Membru la acest club poate devenii oricine (din orice tara) daca are platita cotizatia la zi. Prin acest club, membrii beneficiaza de mai multe chestii:
1. reduceri la toate cabanele de munte adminisatrate de club (in jur de 700 de cabane)
2. asigurare in cazul unei salvari de pe munte (de exemplu daca ai probleme pe un traseu si tre sa te scoata de acolo cu elicopterul, acest club plateste banii facturati de "Salvamont"- ul care te-a salvat)
3. etc etc (gasiti mai multe detalii pe situl lor)

Pe mine ma intereseaza cel mai mult acesta asigurare (punctul 2), care teoretic este valabila oriunde in lume. Singurul caz concret pe care il stiu este acela cand cativa prieteni au fost ridicati cu elicopterul de pe Monte Rosa si transportati in Italia si OeAV a platit facturile, de fapt ei au prezentat cartea de membru si asigurare si facturile au fost trimise direct la OeAV.

In Franta salvarea cu elicopterul este platita de stat (deci gratis) fiindca e facuta de armata (asta stiu eu). In Austria/Elvetia/ Italia salvarea cu elicopterul este facturat catre cel salvat si costa mai multe mii de euro. Deci e bine sa ai un fel de asigurare :) + in Austria aproape toate cabanele sunt administrate de OeAV si ai reducere de 50% + si la alte cabane se ofera reducere la membrii OeAV (de exemplu in Elvetia reducere de aprox 20%)

Ca sa devii membru:

1. varianta prin OeAV Austria:
Portalul clubului OeAV aici
Info despre membership (in germana si engleza) aici
Formular de aplicare online pentru a devenii membru:
a) pentru membru standard
b) intre 19-25 ani sau student (max.27 ani) categoria junior
Nota:
Din RO se poate plati doar prin ordin de plata.

2. varianta prin OeAV Anglia
Reprezentanta clubului OeAV in Anglia la portal
Info despre membership aici
Formular de aplicare online aici
Nota:
Nu am calculat dar se poate sa fie un pic mai scump (36 de lire in loc de 48 euro) dar se poate platii prin card.

Cam aste e ce am reusit sa aflu. Sper sa ajute pe cine mai pleaca prin afara si se gandeste la asigurare. In orice caz dupa cum am discutat si cu ceva amici din Ungaria, mi-au zis ca nu are rost sa-ti bati capul cu alte asigurari pentru ca prin OeAV iesi cel mai ieftin si mai bine.

Un weekend in Tatra

Sfarsit de octombrie 2007. Este vineri. Afara ploua cu galeat. Stau la birou ghemiut peste hartogarii si calculator. Ma uit la ceas. Inca vreo doua ore si pornim spre Slovacia. Nu ma pot gandii la altceva decat la asta.

La ora 5 sar din scaun, i-mi iau la revedere de la colegi si ies pe usa cu un zambet pe buze. Peste o ora deja goneam spre Oradea. Aveam de mers 570 de kilometri. Era ora 6 si trebuia sa ajungem in Poprad la Tesco pana la ora 11(ora Slovaciei).

570km - 6 ore, parea imposibil. Acolo aveam sa ne intalnim cu ceva prieteni din Ungaria. A plouat mai tot drumul, si unde nu ploua era ceata...totusi "our spirits were high".

Cateva curbe mai incolo ajungem pe la ora 12 in Poprad la Tesco. Prietenii erau deja acolo, ne primesc cu covrigei si bere. Afara ploua si noi trebuia sa gasim un loc ferit unde sa putem dormii. Prietenii ne conduc la o statie de tren montan (Tatransky Pleso) acolo ne punem si dormim.

Dimineata ne primeste fara ploaie dar totusi uda, mohorata si amortita. Ce era sa facem, nu am venit 600km degeaba ... facem bagajele, ne urcam in masina si mergem la Tatransky Lomnic si urcam cu telecabina si dupa aia pe jos pana in caldarea sudica de sub varfurile Lomnic si Kesmarky.

Este pe la amiaz, in ciuda cetei groase decidem sa intram intr-un traseu usor, creasta sudica ce urca pe varful Kesmarky. La intrarea in traseu curge in jos o cascada :)) este ceata groasa, pana la urma dupa ce urcam cateva zeci de metrii renuntam. Este prea tarziu, este ceata mare, nu cunoastem traseul ... e prea mult.

Coboram frumos in caldare si urcam pe un jgheab (un fel de strunga) pana sub varful Kesmarky in creasta. Sus ajunge doar Cristi cu 2 prieteni din ungaria. Eu si Zoli renuntam din cauza caderilor de piatra. Sus Cristi face ceva poze de vis si vedem ca varfurile sunt deasupra nurilor.

Spre seara ne gasim locuri de bivuac si dupa un ceai de busuioc (specialitatea lui Cristi) ne cufundam in somn, in vise si in speranta unei dimineti cu un soare grasut.

Dimineata vine cu cateva grade in minus, cer senin si fara soare. Mancam ceva si ne decidem sa nu plecam acasa fara nimic caratat. Decidem sa intram in creasta Birkenmayer (gr. III/IV) ce urca pe varful Lomnic (2642m). Urcam rapid spre intrarea in traseu. Este zapada peste tot si incep sa intre norii peste noi. Avand prietenii din Ungaria in fata noastra decidem sa ii urmam si astfel intram in creasta.

Aici am cunoscut prima data alpinismul pur. Traseul nu este echipat, eu trebuie sa pun tot. Cataram in bocani, imbracati bine. Pe alocuri stanca este acoperita de zapada. Portiunile expuse soarelui si vantului sunt uscate si super aderente. Catarare este extrem de frumoasa. O creasta expusa, sub noi pe partea stanga este peretele vestic al Lominc-ului (vreo 500m practic vertical).

Suntem total acaparati de peisaj, de catarare, de aderenta rocii, de frumusetea acestor momente.

Suntem puti tristi cand se termina totul si nu ne mai ramane doar cobararea...dar aste e. Cabaram in goana sa prindem ultima telecabina in jos. Ajungem la 5 la cabina si constatam ca ultima plecare a fost la 4. Apasati de rucsacii grei (am carat sus echipament ca pentru un asediu) pornim pe jos spre masina. Mai cu o poveste mai cu o gluma ajungem peste 3 ore la masina.
Ne imbracam in hainele de oras si mergem la Tesco unde mancam bine. Este ora 22, suntem la 600km de Cluj si maine dimineata trebuie sa fim la servici. Asta e, decidem ca voi conduce pana ni se face somn, unde ne apuca dormim un pic dupa care, dimineata devreme sa pornim din nou la drum.

Ma echipez cu o cafea si doua RedBull-uri si ii dam bice. Somnul nu mai vine si pe la 5 dimineata suntem la Cluj. Ma culc vreo 3 ore dupa care fac un dus fosrte lung si fierbinte si pe la 10 sunt din nou aplecat peste hartogarii si calculator.

A fost un weekend gen kamikaze ... dar a meritat pe deplin.

Sunt pentru prima oara in acesti munti.
Sunt absolut fantastici, ofera posibilitati nelimitate pentru catarat/alpinism.
Granitul este superb - sigur ma mai intorc.

Bivuac - am gasit un loc super confortabil si aparat de elemente.
Nu ne-a suflat vantul, nu ne-a nins ... dar de frig a fost frig.

Cristi - ratacit printre bolovani - in drum spre intrarea in creasta Birkenmayer.
In spate se vede lacul langa care am dormit, si norii care urmau sa ne acopere.

Caprele de munte si-au imbracat deja hainele de iarna.

Moment de respiro - Zoli si prietenii din Ungaria.

In traseu - totul este minunat.
Roca este superba, posibilatati de asigurare sunt multe.

Cristi - un nebun fericit ... la fel ca si noi

Zoli ma asigura - acolo sus increderea intre noi conteaza mai mult ca o coarda si cateva asigurari.

Eu in ultimele portiuni a traseului.

Camarazii - Zoli pe o placa de IV si Cristi undeva mai jos isi asteapta randul.

Pierduti undeva intre cer si pamant.

Eu la iesirea din traseu - simpt ca traiesc cu adevarat.

Mai multe poze gasiti aici.

Mont Blanc - via Gouter - 2007

- vârful şi gheţarul Bossons văzut dinspre Chamonix -


Mont Blanc este primul vârf pe care nu mi-a reuşit nici din a doua încercare.

Prima data am încercat dinspre platoul Midi pe ruta Chamonix – Midi – Mont Maudit – Mont Blanc du Tacul – Mont Blanc. Asta a fost în August 2003, şi timp de 5 zile a fost furtuna mare ... care nu ne-a dat nici măcar şansa să încercăm. Atunci am fost pe barba mea, acuma deja am făcut pe ghidul.

Este o agenţie din Ungaria, http://www.ikaland.hu/ pentru care ducem unele ture din Alpi. Am dus deja câteva ture, dar încep să simt că nu se merită; nu financiar, ci psihic şi sentimental. Este bine că totul este plătit pentru tine şi mai iei şi ceva bani, dar nu te poţi relaxa nici un moment, nu poţi să savurezi muntele, nu eşti acolo pentru tine ci pentru alţii ... şi atunci nu prea mai are farmec. Oricum nu traiesc din asta, şi acele 21 de zile libere pe an sunt prea puţine.

De data asta timpul nu a fost la fel de furios ca şi data trecută, totuşi norii si vântul care dominau peste 4000m nu ne-au permis să urcăm pe vârf. Acuma am încercat ruta Les Houches – cabana Tete Rousse – cabana Gouter – Dom du Gouter – refugiul Vallot – Mont Blanc.
- ruta urmata de noi -


Am reuşit să ajungem pe Dom du Gouter (4305m) şi de acolo am mai mers un pic până la refugiul Vallot. De aici mai aveam aproximativ 500m diferenţă de nivel, dar starea oamenilor şi timpul ce se desfăşura afară nu ne-a permis să continuăm. Totuşi, în ciuda condiţiilor simt că ne-am descurcat bine, şi faptul că nu am ajuns pe vârf sa datorat în totalitate condiţiilor meteo. De dormit am dormit în corturi lângă cabana Tete Rousse.



- tabara de corturi (Tete Rousse) şi urcuşul printre avalanse vechi spre culoarul mare-


La Gouter nu am mai urcat cu cortul fiindcă era prea periculos să abordăm traseul Tete Rousse – Gouter cu rucsaci mari. Mai era zăpada multă şi gheaţă pe stânci. Marele culoar ce trebuia traversat era prea expus şi cablul cu care ne-am putut fi asigura atârna la 5 m de poteca ce traversa culoarul. Tot urcuşul, vreo 600m de nivel, este foarte abrupt si stâncos fiind asigurat cu cabluri doar parţial. Este periculos datorită faptului că este plin de oameni, ca si un muşuroi, şi sunt multe căderi de pietre. Astfel am decis să lăsăm jos corturile la Tete Rousse (3167m) şi să încercam vârful de acolo, cu un bivuac ori la Gouter (în sala de mese) ori la refugiul Vallot. Zis şi făcut, dar vremea ... vremea nu a ţinut cu noi. Asta e, cu vremea asta capricioasă nu te poţi juca, data viitoare daca mai ajung pe acolo, o să mă asigur că am cel puţin 5-6 zile de rezervă pentru vârf. In 5-6 zile trebuie să fii destul de ghinionist (cum am fost şi noi în 2003) ca să nu prinzi măcar o zi când poţi să urci. Acuma am avut doar 1 zi de rezervă, şi ... a fost prea puţin.



- Midi vazut de la Tete Rousse + un pic de narcisism :) -

Preţuri:
- camping Bellevue: 4.5 euro/pers + vreo 3 euro/ cort 2 persoane + 2.5 euro masina
- teleferic Bellevue: 12.5 euro/pers (la grup de 10 persoane este 12.1 euro/pers.)
- trenulet: 13.5 euro/pers
- cabana Tete Rousse: 24.5 euro/pers (cu card OAV este 50%)
- cabana Gouter: tot in jur de 25 euro/pers
- 1 litru apa minerala: 4 euro
- 1.5 litri apa plata: 5 euro
- bere: 0.33l/4 euro si 0.5l/6 euro
- 1 litru ceai: 6 euro
- mic dejun + cina: 22 euro

Locuri de pus cortul:
- lângă Tete Rousse: locuri bune, la 20m de cabana, sunt 2 WC-e afara
- lângă Gouter: cam la 100 m de cabana, locuri bune, poţi folosii WC-ul cabanei

Matterhorn – Creasta Hornli

“The idea is not to reach the top of the mountain, but to improve the man.”
W. Bonatti

Undeva pierduţi prin August, cu planuri făcute pentru Weisshorn(4506m), l-a insistenţele unor prieteni din Ungaria, decidem să mergem pe Matterhorn(4478m). Ne-am mobilizat şi când a venit timpul de ducă am făcut rost de maşină, de bani, de timp liber, de 4 inimi acordate să bată cu acelaşi ritm, şi am plecat. Avem noroc, şi anul acesta ne iese mişcarea şi mergem în Alpi. Cu vremea e de bine, aşa am văzut pe internet.

Popas în Budapesta, dimineaţa ne întâlnim cu prietenii, un zâmbet jucăuş pe feţele noastre când facem plinul şi pornim spre Austria. Seara suntem deja cazaţi la cabana Defreggerhutte(2962m). Am dus şi corturile, dar după o zi de condus, 1400m diferenţă de nivel, pe o ploaie subţire mocănească renunţăm la ideea amenajării locurilor de cort şi votăm confortul. Nu are rost să ne udăm, facem economii altă data. Am urcat aici ca să facem o tură pe vf. Grossvenediger(3674m) să ne mai obişnuim un pic cu aerul de munte. O să avem nevoie de această acomodare, daca vrem să avem fuleul necesar pe Matterhorn. Pornim dimineaţa, nu foarte devreme. Este ceaţă, aerul cam pişcă dar e de bine. Suntem bucuroşi şi ne simţim bine. Suntem nişte nebuni fericiţi, nişte nebuni norocoşi că putem fii aici. Soarele, parcă să ne cruţe, stă ascuns printre nori. Ne legăm în coardă, traversăm gheţarul ce duce spre vârf, ocolim crevase în stânga şi în dreapta. Un mic urcuş, după care o creastă orizontală şi suntem sus. Facem câteva poze de grup, bem un ceai, împărţim o ciocolată şi aşteptăm o fereastră să vedem şi noi un pic panorama, dar nu se deschide. Pe drumul de întoarcere întâlnim mai multe grupe de turişti în drum spre vârf. Dispar norii, dispare ceaţa, este cald. Noi toţi, frumos în şir indian mergem domol la vale, fiecare adâncit în sine, aşteptând să se termine o-dată traverseul gheţarului. Ajungem la cabană devreme. Luăm câte o bere, weissenbier, specialitate germană. Este o bere de grâu, puţin dulceagă cu un gust aparte, o bere cremoasă, foarte spumantă şi tulbure. Suntem în Alpi, soarele călduţ ne mângâie feţele în timp ce mâncam slănină şi bem o bere buna. Ce viaţa, ce sentiment de infinit! Seara ne culcam devreme că dimineaţa avem drum lung. După ce coborâm la maşini trebuie să conducem până în Randa, ultimul sat înainte de Zermatt(1620m), punctul de pornire spre Matterhorn.

Ajunşi acolo ne cazăm la campingul Attermetzen, cunoscut deja de anul trecut, tragem corturile şi adormim pe loc. A fost o zi lungă, mai ales că am decis să nu mergem pe autostrăzi ca să evităm costurile. E a treia oară când facem greşeala asta, şi tot nu ne învăţăm minte că risipa de timp şi energie pur şi simplu nu merită acei câţiva euro economisiţi, pe care oricum o să-i cheltuim pe bere. Da asta e, mentalitatea e mentalitate, şi vorba aia ... banu vorbeşte. Dimineaţa dormim pana pe la zece, ne trezim buimaci de cap, cu gura uscată de căldură. Soarele arde, cerul e albastru. Mâncam apatic, parcă indecişi şi dezorientaţi, capturaţi de silueta Zinalrothornului(4221m), un vârf subţirel şi ascuţit ce se înalţă chiar deasupra noastră. Vrem să dormim la cort lângă cabană Hoernli(3260) aşa că scoatem din nou rucsacii mari, punem saci de dormit, corturi, haine, bocanci de plastic, hamuri, corzi, câteva asigurări, mâncare. Se adună lucrurile şi curând stăm şi ne scărpinăm în cap şi ne gândim ce putem lăsa în urmă pentru ca sacii noştri să nu arate de parcă pornim la război cu Everestu. E de râs şi puţin jenant faţă de ceilalţi turişti care au câte un ghiozdănaş în care îşi pun şi ei un strat de haine şi un aparat de fotografiat. Asta e, fiecare cu ale lui, în suflet muntele oricum îl simţim toţi la fel. Împachetăm totul în maşină şi conducem la gară, unde lăsăm maşina şi luăm Matterhorn Express-ul, trenul ce ne urcă până în Zermatt. Ajungem sus la ora unu după masă şi ne lovim de plin tumultul localităţii. Este aglomerat, totul fierbe in jur, mii de oameni hoinăresc aiurea. Simţi cum pulsează de viaţa totul, zeci de vârste şi zeci de naţii cu zeci de destinaţii. Fiind prima dată pe aici, dibuim cam pe unde putem ajunge la telecabină şi pornim încolo, păşind încet şi încordaţi sub rucsacii încărcaţi. Mai sunt unii care ne dau priviri lungi, dar majoritatea sunt obişnuiţi cu genul ăsta de turişti „balcanici“, sau sunt prea ocupaţi cu treburile lor ca să mai observe. Oricum ne simţim ca o pată de ulei în apă, cum înaintăm în sus pe străduţele înguste, gloata de oameni curge pe lângă noi ca un râu care ocoleşte un bolovan. Aş prefera să fiu râu, da nici bolovan nu e rău ... măcar sunt aici. Ajungem la telecabină, ştiam dinainte că va costa 29 euro/persoană, o mica avere pentru noi, aşa că planul nostru este să trimitem un om cu toate bagajele, ceilalţi mergem pe jos. 800 m diferenţă de nivel mai sus, şi 2 ore mai târziu, la hotelul Schwartsee, punctul până unde duce telecabina, ne întâlnim cu prietenul nostru şi cu dragele noastre bagaje. 10 minute pauză şi pornim spre cabana Hoernli, încă vreo 800m de nivel. Cărarea este plăcută, cu o perspectivă magnifică asupra vârfului Matterhorn. Odată ajunşi, ne cazăm la „campingul” numit „blocul estic”, un loc sub cabana, locul de campare a oamenilor mai modeşti financiar. Hoernli este un loc scump, chiar şi pentru standarde elveţiene. Ne punem de mâncăm, povestim încet capturaţi de magnificul vârf. Liniştea este des întreruptă de căderi de piatră. Peretele estic este imens, belim ochii sa vedem pietrele, dar nimic. După 10-15 secunde bune începem să vedem urme de praf şi pietre rostogolindu-se pe gheţarul de la baza peretelui. Este înfricoşător. Legănaţi de acest cântec periodic adormim plini de încărcare. Ziua următoare este marea zii.

Ne trezim pe la 3, mâncam, pregătim rucsacii, strângem şireturile, ajustăm căştile, luăm apă şi pe la 5 fără un sfert stăm deja la rând la primul pas mai dificil. Am pornit târziu din cauza prietenilor din Ungaria care au dormit la cabană, unde regula impusă de ghizi este ca toţi pornesc la 4:45, şi nu te poţi trezi la 2 noaptea sa faci zgomot, că te belesc cu pioletul. Asta e. Legaţi in coarda 3 echipe a cate 3 persoane ne conformăm fluxului. Trecuţi peste pasul de start, urmează secţiuni mai uşoare ce intră puţin în peretele estic astfel grupul se mai degajează. Nu ştiu cum, da reuşim ca 2 echipe dintre noi sa ne rătăcim. Traversăm prea mult stânga şi ieşim 50m sub creastă. Deasupra noastră trec zeci de echipe, multe dintre ele formate din ghizi ce se grăbesc şi turişti ce sunt practic tractaţi în sus de aceştia. Începe distracţia, ca să ajungem pe creastă aveam de urcat aceşti 50 metrii prin ceva diedre mari deschise. Nu foarte înclinate, totuşi de-ajuns o greşeală şi zburam cu toţii în jos. Asigurări puse nu, posibilităţi pentru mobile nu. Totul este foarte-foarte friabil, plin cu nisip şi pământ. Ne-având experienţa necesară, sau ne-judecând prea lucid pe moment, nu ne dăm seama în ce ne băgăm. Ar fi trebuit să ne întoarcem şi să mergem roata. Când suntem pe la jumate ne dăm seama că nu e de joacă. Pe orice călcăm pleacă în jos. De sus ne bombardează creasta cu bolovani. Începem să ne pierdem capul, aproape că ne panicăm şi începem să înjurăm cu glasul tare la fiecare bubuitură. Bombardamentul devine constant şi des, noi ne-având nici un locuşor unde să ne putem ferii. Glota de oameni a ajuns deasupra noastră. Bolovanii cad întruna, totuşi suntem “norocoşi” ca terenul nu e vertical, astfel pietrele nu au timp să ia viteză foarte mare. Suntem expuşi 100%. Doar acum ne trece prin gând să ne întoarcem, dar ar fi mai periculos. Tot ce putem face e să ieşim din locul ăsta cât mai rapid posibil. Primul de pe coardă ia un bolovan în umăr. La 10 secunde ia un bolovan pe degetul mic. Ăsta se umflă instant, sperăm să nu fie rupt. Se sperie, e aproape paralizat, devine prea precaut, trebuie să ţip la el să-l readuc la realitate şi să-l fac să se mişte în sus. Mai mergem 20 secunde, ia un bolovan cât o jumate de minge în cap. Acuma ne speriem noi mai tare, el îşi păstrează calmul, asta ne face şi pe noi să ne revenim. Noroc cu casca. Frontala i se face ferfeliţă, da oricum e lumină deja, nu mai are nevoie de ea. Noroc că omul ăsta e rezistent de poţi să rupi un scaun pe el, că altfel sigur ar fii căzut, şi noi nu cred că l-am fi putut ţine. Nu mai contează nimic, doar să ieşim din infernul ăsta. În mintea mea totul se reduce la următoarele 10 secunde, ce va fi după aia nu mai contează. Simţurile mi se dilată, simt piatra ce vine înainte ca aia să se fi mişcat din loc. Nu mai exista nimic, doar eu, următorul pas şi creasta. Asta e tot ce contează. Am în mine o frică primordială, o frică ce mă face uşor ca o pană, o frică ce din fericire nu se transformă în blocaj psihic şi mintea continuă să funcţioneze, să analizeze, să ia decizii, să găsească scopuri. Între timp dăm peste un loc mai ferit şi ne oprim. Aşteptăm să treacă puhoiul de turişti pe creastă. Când se mai domolesc lucrurile, ieşim din ascunziş, si urcăm sus. Am pierdut cam mult timp, dar mai putem continua. Nu ne grăbim, deja e totuna, mai bine de acuma încolo să savurăm ce putem şi cât mai putem. Ne liniştim frumos, ne uităm la degetul accidentatului, constatăm că nu e rupt, ci doar lovit puternic, şi poate continua şi aşa. Pornim în sus, şi fiecare dintre noi, mai în sine mai cu colegii, analizează şi procesează întâmplările. Am avut mare noroc, un noroc chior. Omul tot timpul simte că nu i se poate întâmpla nimic fatal, totuşi daca analizez la rece acele evenimente ştiu că puteam în orice moment să o mierlim. Ne-am expus unui pericol obiectiv fără un rost, a fost o greşeală gravă.

Urcuşul continuă monoton, tot în sus. Ni se pare această creasta că e ca o carieră imensă de piatră. Frumoasă de departe dar periculoasă şi frământată la propriu. Sunt foarte multe secţiuni friabile. Ajungem sub refugiul Solvay(4003m), urmează câteva secţiuni de urcuş frumoase numite “Mosley Slabs”, relativ compacte, cam de gradul 4. Trecem peste ele, totul e ca un vis. Ajungem la refugiu, şi aici întâlnim primii turişti care coboară. Mai avem în jur de 500m diferenţă de nivel şi este destul de târziu, este în jur de 10:30 – 11:00. Am pierdut timp la plecarea un pic târzie, la rătăcire, şi nici de mişcat nu ne mişcăm la cum suntem obişnuiţi acasă. Probabil altitudinea, cu toate că nu suntem ameţiţi sau să ne fie rău ci doar respirăm mai des, sau poate ziua de ieri cu căratul rucsacilor îşi spune acum cuvântul. Suntem plecaţi de acasă de vreo 5 zile, timp în care practic nu ne-am odihnit foarte mult. Oboseala îşi spune oricum cuvântul, suntem printre ultimii din rândul care mai ţine în sus. Aici îmi trece prin cap prima data ca ar trebui sa ne întoarcem, dar în 5 secunde şi dispare sentimentul şi nu zic nimănui nimic, cu toate că sunt sigur că nu sunt singurul care a simţit că ieşim din timp. Continuăm în sus, după încă vreo ora ajungem sub capul de leu. Aici întâlnim prima gheaţă şi zăpadă. Ne punem colţarii, şi continuăm mai departe. După câteva porţiuni mai expuse, şi cred eu de vreo gradul 4, ajutaţi ocazional şi de corzile fixe înaintăm stoiceşte chinuiţi deja de setea mult prea bine cunoscută nouă. Am adus fiecare cam 1 litru de apă pe cap, din care mai aveam câte un strop pe care urma să-l bem pe vârf, o motivaţie în plus să ne grăbim în sus. Terenul devine mai uşor şi simţurile ni se pot concentra şi pe alte lucruri. Aici am observat prima dată norii ce se învârteau în jurul nostru. Timpul era târziu, încetul cu încetul ajungem pe vârf în jur de ora 1-1:30. Prindem câteva ferestre frumoase, se vede Zermatt, se vede adâncimea ce ne înconjoară, se văd munţii şi vârfurile din jur. Totul era frumos şi bine. Bem ultimele guri de apă şi pornim în jos. Am fost ultimii care au urcat pe vârf, cei care erau după noi s-au întors deja demult înapoi. Au ştiut ei ce fac.

Cabana Hornli părea aproape, dacă era o pantă cu zăpadă între noi, probabil ajungeam la ea în max. 20-30 minute. Da nu era pantă în jos, era abrupt şi era friabil. În jos parcă ne mişcam mai încet şi mai nesiguri decât în sus. Din simţite am calculat că pe la 8 ajungem la cabană. Greşit. La puţin timp după ce am părăsit creasta de vârf a venit ceaţa, ce era de fapt un nor imens. Era de rău, dar nu ştiam încă. Nu mai vedeam decât doar 50 m înaintea noastră. Am început să simţim iarăşi un sentiment de îngrijorare, dar ce puteam face decât sa coborâm. Noi eram mai seniori, colegii din Ungaria erau practic în grija noastră, astfel coborârea a devenit şi mai înceată, nesiguranţa acum fiind sporită şi de faptul ca eram şi puţin obosiţi fiind de vreo 10 ore intr-o încordare continuă. Parcă pe nesimţite atmosfera s-a umplut de electricitate. Eram pe porţiuni unde erau înfipte bare de oţel, folosite pentru protecţie şi pentru ancorarea corzilor fixe. Şi atunci s-a pornit. A început cu câteva şocuri care parcă treceau prin noi, şocuri acompaniate de bliţţuri de lumină şi zgomot, un zgomot de descărcare electrica, un şuierat sec şi scurt. Am simţit toţi cum efectiv părul pe ceafă sau pe mâini se ridică. Era electricitate in aer, în jurul nostru. Înainte să ne putem speria pe bune, unul dintre noi a început să simtă furnicături pe frunte. La celălalt îi amorţea mâna. Electricitatea se descărca întruna. Aveam pe rucsac pioletul. A început să bâzâie tare, chiar şi prietenul cu 5m în faţa mea îl auzea. Şi atunci din nou, descărcare. De fiecare dată când începea să bâzâie pioletul, ştiam că vine. Şi nu aveam unde ne ascunde. Eram pe creastă, cel mai rău loc posibil. Încercam cu disperare să intrăm un pic spre peretele estic să fim mai feriţi, dar nu întotdeauna reuşeam. Se descărca intr-una, simţeam cum electricitatea trece prin noi. Când trebuia să aşteptăm unii după alţii ne piteam în jos, parca să ne ascundem. Dar nu reuşeam. Pioleţii şi carabinierele de pe ham bâzâiau întruna. Ţevile de oţel înfipte în stâncă scoteau scântei. Toţi am văzut asta, nu era imaginaţia noastră. Încercam să ne ţinem cât mai departe de ele. Trebuia să coborâm cât mai jos, cât mai rapid cu putinţă, dar terenul era dificil. Bâzâitul pioletului era cel mai insuportabil, parcă purtam un paratrăznet pe spate. Bâzâia continuu şi tare. O nouă descărcare. Nu puteam fi atent la nimic altceva, bâzâitul m-a învins. Mă luptam cu gândul să-l las acolo. Era un piolet pe care-l cumpărasem cu 100$ o avere pentru mine, în plus era roşu şi ţineam le el, i-am dat şi un nume chiar. Nu mi-a trebuit mult, am decis rapid să-l dau jos. Înainte să fac prima mişcare, descărcare din nou, un nou soc de electricitate. Atunci m-am panicat într-atât că nu mai aveam curajul să ating pioletul. Îmi era frica să nu mor. Nu vroiam să-mi dau jos rucsacul, gândindu-mă că frecarea dintre rucsac şi geacă va provoca electricitate statică care va atrage un fulger, şi eu nu vroiam asta. Descărcare din nou! Am început să mă rog. Unicul lucru care m-a ţinut lucid e faptul că nu eram singur, faptul ca prietenii erau acolo îmi dădea un sentiment fals de siguranţă de grup, m-a făcut să-mi ţin cumpătul. Soc din nou, bliţţ şi şuierătură. Eram în mijlocul norului, fulgera şi se descărca în jurul nostru haotic. Nimic nu mai avea sens. Înaintam între intervalurile de descărcări şi când veneau din nou, ne piteam parcă încercând să ne ferim ca din faţa unui pumn. Nici nu am observat când a început să dea cu grindină. Totul s-a umplut cu zăpadă granulată în jur. Roca a devenit mai alunecoasă, a devenit umedă. Noi eram uzi pe dinafară, aveam mâinile ude cu care ne ţineam de roca uda. O noua descărcare! Nici nu mai aveam curajul să ating roca, încercam să cobor fără să mă folosesc de mâini. Eram aproape toţi paralizaţi de frică, urlam fiecare când trăznea. Un singur gând aveam: jos jos, cât mai repede cu putinţă, afară din muşuroiul asta odată. Nu pot să mă decid cât a ţinut totul, cred că în jur de 20-30 minute. Oricum a părut mult mai lung, măcar de câteva ore. Am ajuns noi mai jos, sau s-a mai ridicat norul, nu ştiu, ştiu doar că dintr-o dată descărcările erau deasupra noastră, rugile noastre au ţinut. Cineva ne-a auzit şi ne-a cruţat. Trăznetele erau aproape, dar nu între noi. Eram afară. Ne-am mai liniştit un pic. Nu ştiam unde suntem, ştiam doar că trebuie să mergem în jos cât mai mult şi cât mai repede cu putinţa. Ne era frică sa nu coboare norul din nou peste noi. Am supravieţuit fără nici o zgârietură. Din nou noroc chior. Deja ne jucam cu statisticile, ştiam că atâta noroc este rar, ştiam că am abuzat de el. Am continuat coborârea foarte precauţi fiindcă totul era alb, totul aluneca, nu mai ştiam exact peste ce călcăm. Aderenţa era zero, dar răbdarea noastră, precauţia era la 110%. Am ajuns deasupra casei Solvay, ştiam că în 30 minute trebuie să ajungem la ea. Câteva rapeluri mai târziu stăteam în refugiu. Era trecut de 6. Am coborât 500m in 4 ore. Mai aveam 700m de coborât până la corturile noastre. Aproape la unisol am hotărât că nu riscăm o coborâre de noapte, aşa ca am decis sa înnoptam aici.

Eram 9 persoane şi refugiul era de 4X4m da nu au fost probleme, aveam 2 paturi suprapuse, aveam pături fiecare, eram feriţi de vânt, ploaie, de trăznete. Eram fericiţi. Eram obosiţi. Am făcut colecta de mâncare, s-a adunat încât să fie pentru fiecare câte un biscuite şi un pic de ciocolată şi stafide. Am mai avut şi ceva bomboane, pe care le-am folosit să ne mai alungăm setea. Nu băusem de mult. Am adormit uşor şi ne-am trezit doar dimineaţa cu sosirea primilor turişti. Era 7 cred. Incredibil, unii urcă aici în două ore, două ore jumate, iar noi ieri am ajuns în 6 ore, într-adevăr făcând unele greşeli ce ne-a costat, totuşi e o diferenţă uriaşă. Viteza pe un vârf ca acesta e esenţială. Primii ne-au privit suspecţi, la restul ne-am obişnuit deja, nici nu le-am mai dat importanţă. Pe la 8 am pornit în jos, singuri împotriva curentului. Era incredibil ce trafic era. Nu se prea ţine cont unii de alţii, se băgau peste tine. Tu faci rapel şi deodată te blochezi, nu mai poţi aluneca, atunci te uiţi în jos şi constaţi că ăştia urcă în sus pe coarda ta. Ne gândeam serios să luăm colţarii în picioare. A fost haotic dar a trecut şi am rămas singuri. Mergeam în jos încet, era vremea frumoasă, era devreme, nu ne grăbeam. Nu vroiam să facem nici o greşeală, ştiam că suntem obosiţi psihic şi nu avem voie să ne grăbim mai mult decât e nevoie. E interesant că nu ne mai era sete, nu ne mai era foame. Făceam poze, povesteam, râdeam. Eram fericiţi. Am urcat pe Matterhorn şi am scăpat ca prin urechile acului de doua ori.

Ajunşi la corturi, ne-am hidratat, am mâncat, am făcut bagajele şi am coborât direct spre Zermatt. Ajunşi înapoi cu trenul la maşină, am condus înapoi în camping şi ne-am ospătat cu conserva de costiţă cu fasole amestecat cu felii de usturoi şi ne-am veselit cu tradiţionala bere de grâu. Ziua următoare, ne-am despărţit de prietenii noştri din Ungaria, si am plecat spre Piz Badile. Am vrut să facem creasta nordică şi eventual traseul Cassin, dar vremea nu a mai ţinut cu noi. S-au instalat norii, a început să plouă şi mai sus fulgera îngrozitor. S-au prezis două zile de vreme urâtă, noi nu mai având timp la dispoziţie am pornit spre casă. Ne-am oprit şi am mers să vizităm Saltzburg după care am revenit în Cluj. A fost o tura frumoasă din care am învăţat multe, şi deşi ziua respectiva deja o vad în timpul trecut, totuşi amintirea acelor momente terifiante vor rămâne cu mine toata viaţa, marcându-mă adânc. Au fost cele mai negre şi totodată cele mai luminate clipe din viaţa mea.

Scris la 1 noiembrie, 2006