Matterhorn – Creasta Hornli

“The idea is not to reach the top of the mountain, but to improve the man.”
W. Bonatti

Undeva pierduţi prin August, cu planuri făcute pentru Weisshorn(4506m), l-a insistenţele unor prieteni din Ungaria, decidem să mergem pe Matterhorn(4478m). Ne-am mobilizat şi când a venit timpul de ducă am făcut rost de maşină, de bani, de timp liber, de 4 inimi acordate să bată cu acelaşi ritm, şi am plecat. Avem noroc, şi anul acesta ne iese mişcarea şi mergem în Alpi. Cu vremea e de bine, aşa am văzut pe internet.

Popas în Budapesta, dimineaţa ne întâlnim cu prietenii, un zâmbet jucăuş pe feţele noastre când facem plinul şi pornim spre Austria. Seara suntem deja cazaţi la cabana Defreggerhutte(2962m). Am dus şi corturile, dar după o zi de condus, 1400m diferenţă de nivel, pe o ploaie subţire mocănească renunţăm la ideea amenajării locurilor de cort şi votăm confortul. Nu are rost să ne udăm, facem economii altă data. Am urcat aici ca să facem o tură pe vf. Grossvenediger(3674m) să ne mai obişnuim un pic cu aerul de munte. O să avem nevoie de această acomodare, daca vrem să avem fuleul necesar pe Matterhorn. Pornim dimineaţa, nu foarte devreme. Este ceaţă, aerul cam pişcă dar e de bine. Suntem bucuroşi şi ne simţim bine. Suntem nişte nebuni fericiţi, nişte nebuni norocoşi că putem fii aici. Soarele, parcă să ne cruţe, stă ascuns printre nori. Ne legăm în coardă, traversăm gheţarul ce duce spre vârf, ocolim crevase în stânga şi în dreapta. Un mic urcuş, după care o creastă orizontală şi suntem sus. Facem câteva poze de grup, bem un ceai, împărţim o ciocolată şi aşteptăm o fereastră să vedem şi noi un pic panorama, dar nu se deschide. Pe drumul de întoarcere întâlnim mai multe grupe de turişti în drum spre vârf. Dispar norii, dispare ceaţa, este cald. Noi toţi, frumos în şir indian mergem domol la vale, fiecare adâncit în sine, aşteptând să se termine o-dată traverseul gheţarului. Ajungem la cabană devreme. Luăm câte o bere, weissenbier, specialitate germană. Este o bere de grâu, puţin dulceagă cu un gust aparte, o bere cremoasă, foarte spumantă şi tulbure. Suntem în Alpi, soarele călduţ ne mângâie feţele în timp ce mâncam slănină şi bem o bere buna. Ce viaţa, ce sentiment de infinit! Seara ne culcam devreme că dimineaţa avem drum lung. După ce coborâm la maşini trebuie să conducem până în Randa, ultimul sat înainte de Zermatt(1620m), punctul de pornire spre Matterhorn.

Ajunşi acolo ne cazăm la campingul Attermetzen, cunoscut deja de anul trecut, tragem corturile şi adormim pe loc. A fost o zi lungă, mai ales că am decis să nu mergem pe autostrăzi ca să evităm costurile. E a treia oară când facem greşeala asta, şi tot nu ne învăţăm minte că risipa de timp şi energie pur şi simplu nu merită acei câţiva euro economisiţi, pe care oricum o să-i cheltuim pe bere. Da asta e, mentalitatea e mentalitate, şi vorba aia ... banu vorbeşte. Dimineaţa dormim pana pe la zece, ne trezim buimaci de cap, cu gura uscată de căldură. Soarele arde, cerul e albastru. Mâncam apatic, parcă indecişi şi dezorientaţi, capturaţi de silueta Zinalrothornului(4221m), un vârf subţirel şi ascuţit ce se înalţă chiar deasupra noastră. Vrem să dormim la cort lângă cabană Hoernli(3260) aşa că scoatem din nou rucsacii mari, punem saci de dormit, corturi, haine, bocanci de plastic, hamuri, corzi, câteva asigurări, mâncare. Se adună lucrurile şi curând stăm şi ne scărpinăm în cap şi ne gândim ce putem lăsa în urmă pentru ca sacii noştri să nu arate de parcă pornim la război cu Everestu. E de râs şi puţin jenant faţă de ceilalţi turişti care au câte un ghiozdănaş în care îşi pun şi ei un strat de haine şi un aparat de fotografiat. Asta e, fiecare cu ale lui, în suflet muntele oricum îl simţim toţi la fel. Împachetăm totul în maşină şi conducem la gară, unde lăsăm maşina şi luăm Matterhorn Express-ul, trenul ce ne urcă până în Zermatt. Ajungem sus la ora unu după masă şi ne lovim de plin tumultul localităţii. Este aglomerat, totul fierbe in jur, mii de oameni hoinăresc aiurea. Simţi cum pulsează de viaţa totul, zeci de vârste şi zeci de naţii cu zeci de destinaţii. Fiind prima dată pe aici, dibuim cam pe unde putem ajunge la telecabină şi pornim încolo, păşind încet şi încordaţi sub rucsacii încărcaţi. Mai sunt unii care ne dau priviri lungi, dar majoritatea sunt obişnuiţi cu genul ăsta de turişti „balcanici“, sau sunt prea ocupaţi cu treburile lor ca să mai observe. Oricum ne simţim ca o pată de ulei în apă, cum înaintăm în sus pe străduţele înguste, gloata de oameni curge pe lângă noi ca un râu care ocoleşte un bolovan. Aş prefera să fiu râu, da nici bolovan nu e rău ... măcar sunt aici. Ajungem la telecabină, ştiam dinainte că va costa 29 euro/persoană, o mica avere pentru noi, aşa că planul nostru este să trimitem un om cu toate bagajele, ceilalţi mergem pe jos. 800 m diferenţă de nivel mai sus, şi 2 ore mai târziu, la hotelul Schwartsee, punctul până unde duce telecabina, ne întâlnim cu prietenul nostru şi cu dragele noastre bagaje. 10 minute pauză şi pornim spre cabana Hoernli, încă vreo 800m de nivel. Cărarea este plăcută, cu o perspectivă magnifică asupra vârfului Matterhorn. Odată ajunşi, ne cazăm la „campingul” numit „blocul estic”, un loc sub cabana, locul de campare a oamenilor mai modeşti financiar. Hoernli este un loc scump, chiar şi pentru standarde elveţiene. Ne punem de mâncăm, povestim încet capturaţi de magnificul vârf. Liniştea este des întreruptă de căderi de piatră. Peretele estic este imens, belim ochii sa vedem pietrele, dar nimic. După 10-15 secunde bune începem să vedem urme de praf şi pietre rostogolindu-se pe gheţarul de la baza peretelui. Este înfricoşător. Legănaţi de acest cântec periodic adormim plini de încărcare. Ziua următoare este marea zii.

Ne trezim pe la 3, mâncam, pregătim rucsacii, strângem şireturile, ajustăm căştile, luăm apă şi pe la 5 fără un sfert stăm deja la rând la primul pas mai dificil. Am pornit târziu din cauza prietenilor din Ungaria care au dormit la cabană, unde regula impusă de ghizi este ca toţi pornesc la 4:45, şi nu te poţi trezi la 2 noaptea sa faci zgomot, că te belesc cu pioletul. Asta e. Legaţi in coarda 3 echipe a cate 3 persoane ne conformăm fluxului. Trecuţi peste pasul de start, urmează secţiuni mai uşoare ce intră puţin în peretele estic astfel grupul se mai degajează. Nu ştiu cum, da reuşim ca 2 echipe dintre noi sa ne rătăcim. Traversăm prea mult stânga şi ieşim 50m sub creastă. Deasupra noastră trec zeci de echipe, multe dintre ele formate din ghizi ce se grăbesc şi turişti ce sunt practic tractaţi în sus de aceştia. Începe distracţia, ca să ajungem pe creastă aveam de urcat aceşti 50 metrii prin ceva diedre mari deschise. Nu foarte înclinate, totuşi de-ajuns o greşeală şi zburam cu toţii în jos. Asigurări puse nu, posibilităţi pentru mobile nu. Totul este foarte-foarte friabil, plin cu nisip şi pământ. Ne-având experienţa necesară, sau ne-judecând prea lucid pe moment, nu ne dăm seama în ce ne băgăm. Ar fi trebuit să ne întoarcem şi să mergem roata. Când suntem pe la jumate ne dăm seama că nu e de joacă. Pe orice călcăm pleacă în jos. De sus ne bombardează creasta cu bolovani. Începem să ne pierdem capul, aproape că ne panicăm şi începem să înjurăm cu glasul tare la fiecare bubuitură. Bombardamentul devine constant şi des, noi ne-având nici un locuşor unde să ne putem ferii. Glota de oameni a ajuns deasupra noastră. Bolovanii cad întruna, totuşi suntem “norocoşi” ca terenul nu e vertical, astfel pietrele nu au timp să ia viteză foarte mare. Suntem expuşi 100%. Doar acum ne trece prin gând să ne întoarcem, dar ar fi mai periculos. Tot ce putem face e să ieşim din locul ăsta cât mai rapid posibil. Primul de pe coardă ia un bolovan în umăr. La 10 secunde ia un bolovan pe degetul mic. Ăsta se umflă instant, sperăm să nu fie rupt. Se sperie, e aproape paralizat, devine prea precaut, trebuie să ţip la el să-l readuc la realitate şi să-l fac să se mişte în sus. Mai mergem 20 secunde, ia un bolovan cât o jumate de minge în cap. Acuma ne speriem noi mai tare, el îşi păstrează calmul, asta ne face şi pe noi să ne revenim. Noroc cu casca. Frontala i se face ferfeliţă, da oricum e lumină deja, nu mai are nevoie de ea. Noroc că omul ăsta e rezistent de poţi să rupi un scaun pe el, că altfel sigur ar fii căzut, şi noi nu cred că l-am fi putut ţine. Nu mai contează nimic, doar să ieşim din infernul ăsta. În mintea mea totul se reduce la următoarele 10 secunde, ce va fi după aia nu mai contează. Simţurile mi se dilată, simt piatra ce vine înainte ca aia să se fi mişcat din loc. Nu mai exista nimic, doar eu, următorul pas şi creasta. Asta e tot ce contează. Am în mine o frică primordială, o frică ce mă face uşor ca o pană, o frică ce din fericire nu se transformă în blocaj psihic şi mintea continuă să funcţioneze, să analizeze, să ia decizii, să găsească scopuri. Între timp dăm peste un loc mai ferit şi ne oprim. Aşteptăm să treacă puhoiul de turişti pe creastă. Când se mai domolesc lucrurile, ieşim din ascunziş, si urcăm sus. Am pierdut cam mult timp, dar mai putem continua. Nu ne grăbim, deja e totuna, mai bine de acuma încolo să savurăm ce putem şi cât mai putem. Ne liniştim frumos, ne uităm la degetul accidentatului, constatăm că nu e rupt, ci doar lovit puternic, şi poate continua şi aşa. Pornim în sus, şi fiecare dintre noi, mai în sine mai cu colegii, analizează şi procesează întâmplările. Am avut mare noroc, un noroc chior. Omul tot timpul simte că nu i se poate întâmpla nimic fatal, totuşi daca analizez la rece acele evenimente ştiu că puteam în orice moment să o mierlim. Ne-am expus unui pericol obiectiv fără un rost, a fost o greşeală gravă.

Urcuşul continuă monoton, tot în sus. Ni se pare această creasta că e ca o carieră imensă de piatră. Frumoasă de departe dar periculoasă şi frământată la propriu. Sunt foarte multe secţiuni friabile. Ajungem sub refugiul Solvay(4003m), urmează câteva secţiuni de urcuş frumoase numite “Mosley Slabs”, relativ compacte, cam de gradul 4. Trecem peste ele, totul e ca un vis. Ajungem la refugiu, şi aici întâlnim primii turişti care coboară. Mai avem în jur de 500m diferenţă de nivel şi este destul de târziu, este în jur de 10:30 – 11:00. Am pierdut timp la plecarea un pic târzie, la rătăcire, şi nici de mişcat nu ne mişcăm la cum suntem obişnuiţi acasă. Probabil altitudinea, cu toate că nu suntem ameţiţi sau să ne fie rău ci doar respirăm mai des, sau poate ziua de ieri cu căratul rucsacilor îşi spune acum cuvântul. Suntem plecaţi de acasă de vreo 5 zile, timp în care practic nu ne-am odihnit foarte mult. Oboseala îşi spune oricum cuvântul, suntem printre ultimii din rândul care mai ţine în sus. Aici îmi trece prin cap prima data ca ar trebui sa ne întoarcem, dar în 5 secunde şi dispare sentimentul şi nu zic nimănui nimic, cu toate că sunt sigur că nu sunt singurul care a simţit că ieşim din timp. Continuăm în sus, după încă vreo ora ajungem sub capul de leu. Aici întâlnim prima gheaţă şi zăpadă. Ne punem colţarii, şi continuăm mai departe. După câteva porţiuni mai expuse, şi cred eu de vreo gradul 4, ajutaţi ocazional şi de corzile fixe înaintăm stoiceşte chinuiţi deja de setea mult prea bine cunoscută nouă. Am adus fiecare cam 1 litru de apă pe cap, din care mai aveam câte un strop pe care urma să-l bem pe vârf, o motivaţie în plus să ne grăbim în sus. Terenul devine mai uşor şi simţurile ni se pot concentra şi pe alte lucruri. Aici am observat prima dată norii ce se învârteau în jurul nostru. Timpul era târziu, încetul cu încetul ajungem pe vârf în jur de ora 1-1:30. Prindem câteva ferestre frumoase, se vede Zermatt, se vede adâncimea ce ne înconjoară, se văd munţii şi vârfurile din jur. Totul era frumos şi bine. Bem ultimele guri de apă şi pornim în jos. Am fost ultimii care au urcat pe vârf, cei care erau după noi s-au întors deja demult înapoi. Au ştiut ei ce fac.

Cabana Hornli părea aproape, dacă era o pantă cu zăpadă între noi, probabil ajungeam la ea în max. 20-30 minute. Da nu era pantă în jos, era abrupt şi era friabil. În jos parcă ne mişcam mai încet şi mai nesiguri decât în sus. Din simţite am calculat că pe la 8 ajungem la cabană. Greşit. La puţin timp după ce am părăsit creasta de vârf a venit ceaţa, ce era de fapt un nor imens. Era de rău, dar nu ştiam încă. Nu mai vedeam decât doar 50 m înaintea noastră. Am început să simţim iarăşi un sentiment de îngrijorare, dar ce puteam face decât sa coborâm. Noi eram mai seniori, colegii din Ungaria erau practic în grija noastră, astfel coborârea a devenit şi mai înceată, nesiguranţa acum fiind sporită şi de faptul ca eram şi puţin obosiţi fiind de vreo 10 ore intr-o încordare continuă. Parcă pe nesimţite atmosfera s-a umplut de electricitate. Eram pe porţiuni unde erau înfipte bare de oţel, folosite pentru protecţie şi pentru ancorarea corzilor fixe. Şi atunci s-a pornit. A început cu câteva şocuri care parcă treceau prin noi, şocuri acompaniate de bliţţuri de lumină şi zgomot, un zgomot de descărcare electrica, un şuierat sec şi scurt. Am simţit toţi cum efectiv părul pe ceafă sau pe mâini se ridică. Era electricitate in aer, în jurul nostru. Înainte să ne putem speria pe bune, unul dintre noi a început să simtă furnicături pe frunte. La celălalt îi amorţea mâna. Electricitatea se descărca întruna. Aveam pe rucsac pioletul. A început să bâzâie tare, chiar şi prietenul cu 5m în faţa mea îl auzea. Şi atunci din nou, descărcare. De fiecare dată când începea să bâzâie pioletul, ştiam că vine. Şi nu aveam unde ne ascunde. Eram pe creastă, cel mai rău loc posibil. Încercam cu disperare să intrăm un pic spre peretele estic să fim mai feriţi, dar nu întotdeauna reuşeam. Se descărca intr-una, simţeam cum electricitatea trece prin noi. Când trebuia să aşteptăm unii după alţii ne piteam în jos, parca să ne ascundem. Dar nu reuşeam. Pioleţii şi carabinierele de pe ham bâzâiau întruna. Ţevile de oţel înfipte în stâncă scoteau scântei. Toţi am văzut asta, nu era imaginaţia noastră. Încercam să ne ţinem cât mai departe de ele. Trebuia să coborâm cât mai jos, cât mai rapid cu putinţă, dar terenul era dificil. Bâzâitul pioletului era cel mai insuportabil, parcă purtam un paratrăznet pe spate. Bâzâia continuu şi tare. O nouă descărcare. Nu puteam fi atent la nimic altceva, bâzâitul m-a învins. Mă luptam cu gândul să-l las acolo. Era un piolet pe care-l cumpărasem cu 100$ o avere pentru mine, în plus era roşu şi ţineam le el, i-am dat şi un nume chiar. Nu mi-a trebuit mult, am decis rapid să-l dau jos. Înainte să fac prima mişcare, descărcare din nou, un nou soc de electricitate. Atunci m-am panicat într-atât că nu mai aveam curajul să ating pioletul. Îmi era frica să nu mor. Nu vroiam să-mi dau jos rucsacul, gândindu-mă că frecarea dintre rucsac şi geacă va provoca electricitate statică care va atrage un fulger, şi eu nu vroiam asta. Descărcare din nou! Am început să mă rog. Unicul lucru care m-a ţinut lucid e faptul că nu eram singur, faptul ca prietenii erau acolo îmi dădea un sentiment fals de siguranţă de grup, m-a făcut să-mi ţin cumpătul. Soc din nou, bliţţ şi şuierătură. Eram în mijlocul norului, fulgera şi se descărca în jurul nostru haotic. Nimic nu mai avea sens. Înaintam între intervalurile de descărcări şi când veneau din nou, ne piteam parcă încercând să ne ferim ca din faţa unui pumn. Nici nu am observat când a început să dea cu grindină. Totul s-a umplut cu zăpadă granulată în jur. Roca a devenit mai alunecoasă, a devenit umedă. Noi eram uzi pe dinafară, aveam mâinile ude cu care ne ţineam de roca uda. O noua descărcare! Nici nu mai aveam curajul să ating roca, încercam să cobor fără să mă folosesc de mâini. Eram aproape toţi paralizaţi de frică, urlam fiecare când trăznea. Un singur gând aveam: jos jos, cât mai repede cu putinţă, afară din muşuroiul asta odată. Nu pot să mă decid cât a ţinut totul, cred că în jur de 20-30 minute. Oricum a părut mult mai lung, măcar de câteva ore. Am ajuns noi mai jos, sau s-a mai ridicat norul, nu ştiu, ştiu doar că dintr-o dată descărcările erau deasupra noastră, rugile noastre au ţinut. Cineva ne-a auzit şi ne-a cruţat. Trăznetele erau aproape, dar nu între noi. Eram afară. Ne-am mai liniştit un pic. Nu ştiam unde suntem, ştiam doar că trebuie să mergem în jos cât mai mult şi cât mai repede cu putinţa. Ne era frică sa nu coboare norul din nou peste noi. Am supravieţuit fără nici o zgârietură. Din nou noroc chior. Deja ne jucam cu statisticile, ştiam că atâta noroc este rar, ştiam că am abuzat de el. Am continuat coborârea foarte precauţi fiindcă totul era alb, totul aluneca, nu mai ştiam exact peste ce călcăm. Aderenţa era zero, dar răbdarea noastră, precauţia era la 110%. Am ajuns deasupra casei Solvay, ştiam că în 30 minute trebuie să ajungem la ea. Câteva rapeluri mai târziu stăteam în refugiu. Era trecut de 6. Am coborât 500m in 4 ore. Mai aveam 700m de coborât până la corturile noastre. Aproape la unisol am hotărât că nu riscăm o coborâre de noapte, aşa ca am decis sa înnoptam aici.

Eram 9 persoane şi refugiul era de 4X4m da nu au fost probleme, aveam 2 paturi suprapuse, aveam pături fiecare, eram feriţi de vânt, ploaie, de trăznete. Eram fericiţi. Eram obosiţi. Am făcut colecta de mâncare, s-a adunat încât să fie pentru fiecare câte un biscuite şi un pic de ciocolată şi stafide. Am mai avut şi ceva bomboane, pe care le-am folosit să ne mai alungăm setea. Nu băusem de mult. Am adormit uşor şi ne-am trezit doar dimineaţa cu sosirea primilor turişti. Era 7 cred. Incredibil, unii urcă aici în două ore, două ore jumate, iar noi ieri am ajuns în 6 ore, într-adevăr făcând unele greşeli ce ne-a costat, totuşi e o diferenţă uriaşă. Viteza pe un vârf ca acesta e esenţială. Primii ne-au privit suspecţi, la restul ne-am obişnuit deja, nici nu le-am mai dat importanţă. Pe la 8 am pornit în jos, singuri împotriva curentului. Era incredibil ce trafic era. Nu se prea ţine cont unii de alţii, se băgau peste tine. Tu faci rapel şi deodată te blochezi, nu mai poţi aluneca, atunci te uiţi în jos şi constaţi că ăştia urcă în sus pe coarda ta. Ne gândeam serios să luăm colţarii în picioare. A fost haotic dar a trecut şi am rămas singuri. Mergeam în jos încet, era vremea frumoasă, era devreme, nu ne grăbeam. Nu vroiam să facem nici o greşeală, ştiam că suntem obosiţi psihic şi nu avem voie să ne grăbim mai mult decât e nevoie. E interesant că nu ne mai era sete, nu ne mai era foame. Făceam poze, povesteam, râdeam. Eram fericiţi. Am urcat pe Matterhorn şi am scăpat ca prin urechile acului de doua ori.

Ajunşi la corturi, ne-am hidratat, am mâncat, am făcut bagajele şi am coborât direct spre Zermatt. Ajunşi înapoi cu trenul la maşină, am condus înapoi în camping şi ne-am ospătat cu conserva de costiţă cu fasole amestecat cu felii de usturoi şi ne-am veselit cu tradiţionala bere de grâu. Ziua următoare, ne-am despărţit de prietenii noştri din Ungaria, si am plecat spre Piz Badile. Am vrut să facem creasta nordică şi eventual traseul Cassin, dar vremea nu a mai ţinut cu noi. S-au instalat norii, a început să plouă şi mai sus fulgera îngrozitor. S-au prezis două zile de vreme urâtă, noi nu mai având timp la dispoziţie am pornit spre casă. Ne-am oprit şi am mers să vizităm Saltzburg după care am revenit în Cluj. A fost o tura frumoasă din care am învăţat multe, şi deşi ziua respectiva deja o vad în timpul trecut, totuşi amintirea acelor momente terifiante vor rămâne cu mine toata viaţa, marcându-mă adânc. Au fost cele mai negre şi totodată cele mai luminate clipe din viaţa mea.

Scris la 1 noiembrie, 2006